Tupeul

Intotdeauna am fost de parere ca experienta si munca sustinuta pot fi garantii ale succesului. Am crezut mereu ca daca iti faci treaba bine, iti respecti indatoririle fata de cei din jur poti fi considerat un om de nadejde. Nu mi-a trecut prin cap nici o clipa ca reteta este incompleta din cauza tupeului, care mie, recunosc, imi lipseste. A nu se confunda atitudinea ferma cu tupeul. Nu, ar fi gresit.
Dupa definitia mea, tupeul este starea care te scoate din anonimat atunci cind n-ai nimic de oferit sau esti nesigur pe tine. Vrei sa pari lider de opinie? Simplu! Iti contrazici partenerii de discutie, de multe ori fara a oferi argumente. Vrei sa iesi ca paduchele in frunte? Si mai simplu — te iei de om fara nici un motiv si oricum ai cistig. Daca nu-ti raspunde cu aceeasi moneda, zimbesti superior si te bucuri ca, uite dom’le, l-ai invins. Daca riposteaza, e la fel de bine. Oricum ai atras atentia, adica tocmai ce ai vrut.
Oriunde intorc ochii vad indivizi gata-gata sa-ti sara in spinare, sa ti se urce in circa si sa arate lumii cit sint ei de tari. La semafor mereu este fie cite un pieton care se imbrinceste ori cite un sofer care trece pe “rosu”, asa, ca vrea el sa fie tare. In magazin mereu se gaseste cite unul sa se bage in fata, iar la platit facturi mereu gasesc cite o functionara tifnoasa care imi cere bani fix cit scrie in factura si imi atrage atentia, pe ton superior, ca trebuie sa vin cu bani “ficsi” sau sa am marunt la mine? Ca ea n-are rest!
Si pentru ca eu nu fac parte dintre cei cu ego gonflabil, ce-mi ramine de facut? Sa ma obisnuiesc cu atitudinea lor sau sa ma cert cu ei?